Kto, kovo și nu numai, ca probleme ale politicii românești

Prima mare problemă a politicii românești o voi subsuma ideii de „îndepărtare de electorat și de lumea reală”, și asta într-o formulă decentă căci, altfel aș numi-o închidere în carapacea incompetenței și voracității.

Plec de la marea constatare de ultimi ani: partidele simt tot mai rar nevoia de a-și lărgi bazele resursei umane, atâta timp cât recompensele sunt limitate, ca număr de posturi de conducere la dispoziția politicului, ceea ce duce la tendința de a bloca și diminua concurența internă. Instinctul este și firesc, mai ales dacă ne raportăm la realitate: în cea mai mare parte a lor, activiștii de astăzi sunt fie mediocrități profesionale ce tind spre a conduce, fie oameni fără nicio competență precisă, explicită, evidentă, care caută să obțină o stipendie măcar, dacă nu o carieră în managementul instituțional livrabilă de politic. Altfel, într-o lume fără politic, marea majoritate a acestor oameni nu ar ajunge în atenția vreunui decident pentru a fi promovați, nu ar câștiga niciun concurs pentru a obține așa ceva. Ca atare, ei sunt cei ce au intuit calea posibilă și scurtă-politicul care-i poate promova după principiul „este omul nostru”, nemaicontând referințele la competențe, la acceptabilitatea în rândul tagmei sau recunoașterea în interiorul corpului profesional.

A doua mare problemă a politicului românesc, una de proveniență sovietică de cea mai lugubră sursă, Lenin, e exprimată prin dictonul „Kto, Kovo”. Lenin e cel care a impus-o, ca prescurtare a schimonosirii și animalizării luptei politice de tipul „cine stăpânește pe cine”, în traducere liberă cunoscută „care pe care”. Acest sindrom, cea mai cumplită deformare a unui joc altfel cu reguli legitime, transformă întreaga concurență rațională în ceea ce deputata aceea de tristă amintire traducea ca invitație la ”Ciocul mic, acuma noi suntem la putere”. Căci, din nefericire, nu au trebuit mulți ani pentru ca politicienii români să adopte, de la înaintașii lor modelul, aplicat democrației de data aceasta.

În urmă cu ceva ani, măcar formal, fostul primar mi-a dat cuvântul într-o ședință de Consiliu Local. Atunci nu aveam lecturile despre metoda „Kto, kovo” a lui Lenin, dar realitatea o simțeam: totul, începând cu bietele consilii locale se reduce la „care pe care”, în sensul în care majoritățile sunt făcute pentru a reduce la tăcere, dacă se poate chiar dispariție, pe ceilalți. Din Parlament, prin CJ-uri și CL-uri, coborând până în organizațiile de partid și ultimele firide de viață politică, totul e „Kto, kovo”, cărând un bulgăre de orgolii și răzbunări de la un mandat la altul. După această logică, leninistă, parlamentarii, consilierii sau colegii din opoziția de partid nu au dreptul să spună nimic, sunt ascultați doar formal. Atunci mesajul meu, anacronic, din nefericire la fel ca astăzi, nu a fost receptat, iar dacă a fost a rămas neînțeles. Era atunci, ca și acum, prea greu de înțeles că politica înseamnă altceva decât forma hidoasă a moștenirii lui Lenin.

Acum, pe final, sintetizez: grupuri aparent legitime de oameni prea puțin competenți, sigur însă înfometați de funcții nemeritate sluțesc jocul politic după logica lui „care pe care” apelând la orice instrumente pentru a-și apăra locurile greu ocupate, în numele interesului colectiv.

Vă mai pare ceva anormal din tot ceea ce ni se întâmplă? Știți care e realitatea cruntă? Acesta e doar începutul…

P.S.:Tocmai ce citesc în Cațavencii un material bun despre această realitate, ce cu Decapitarea partidelor politice ca necesitate

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

5 + 2 =