Pornind de la cunoscutul, deja, „caz Roman”, conform căruia un personaj, agresiv verbal și neobosit acțional, a reușit să ajungă într-un termen mediu ministru în Guvernul Național, fără ca, măcar o dată, cineva să îl fi întrebat despre evoluția sa intelectuală sau profesională, nu mai spun de minime verificări, ar avea oricine dreptul să se declare șocat și dezgustat de produsele umane ale politicii românești.

​Faptul că, deloc întâmplător, primul plagiator dovedit și falsificator de CV demonstrat este de la PNL, asta după ce vreme de vreo 5 ani am urlat cu toții arătând cu degetul înspre alții cu probleme similare, nu poate decât să ne facă să ne punem serioase semne de întrebare în privința noastră ca partid.

​Mai pe șleau, ar trebui să stăm cu toții și să ne întrebăm, abrupt, ce anume promovăm noi în locurile de maximă responsabilitate și vizibilitate, cum anume asigurăm minimele trieri și verificări necesare (cât de necesare, iată!), ce anume presupune stipulatul statutar „drept la carieră politică”,și, nu la urmă, dacă toate conceptele de profesionalism, elită, consistență intelectuală, credibilitate, mai au vreo valoare pentru partidul nostru!

​Căci, fără să idealizez în vreun fel vreo intenție, nu pot să nu mă minunez despre genericul caz de la care am pornit, și să nu mă întreb dacă raportările la valoare mai au vreo sursă sau vreun susținător în partidul care se clama ca fiind „partidul elitelor”.

​Întrebându-mă care a fost și ultima elită pe care noi am promovat-o la nivel central, sau local, în ultima vreme, dacă se poate să nu fi fost nici „acoperită”, ajung la concluzia drastică după care noi merităm un purgatoriu cu vârf și îndesat, sperând ca asta să ne mai lase și cale de întors, adică să nu ne ardem de tot!

​Trimițând la reperele noastre istorice, de care nu mai prea vorbește multă lume la timp de guvernare, ele făcându-ne bine doar pe timp de opoziție, pun în contra-exemplu perioada interbelică, în care se zvonea despre Brătieni că aveau la Paris un soi de „centrală” care identifica absolvenții români de valoare ai școlilor de acolo, pentru a le propune oferte și rute de carieră în țară, la nivel central.

​Dar de Brătieni, și de reperele noastre ne vom mai aduce aminte, poate, la vremea viitoarei opoziții, până atunci exemplul Roman rămânând prezent în mentalul colectiv, la adresa „partidului elitelor”.

​Trecând peste nedreptatea imensă, pricinuită de această nefericită experiență, făcută tuturor membrilor profesioniști și credibili din interiorul partidului, căci cred că s-ar fi găsit sute de astfel de oameni înaintea lui Roman pentru a ocupa acel post, nu pot să nu subliniez semnalul tras în fața oricărui cetățean onest al țării: sus ajung doar farsorii și falsificatorii?

​Din acest motiv vorbesc de un necesar purgatoriu. Căci dacă PNL ar fi director de spital, ar ajunge să opereze nici măcar felcerii, ci ceva farsori, iar dacă PNL ar fi director de școală ar ajunge să predea portarii, și dintre aceia cei care și-au falsificat ceva diplome?!?

​Cu riscul de a exagera și extrapola exemplul Roman, întreb cu toată puterea: când ajungi să conduci o națiune, iar dovada că o faci cu astfel de oameni e atât de aproape, nu e necesară măcar o minimă întoarcere spre sensul și datoria pe care le avem?

​Și dacă nimeni nu se întreabă asta, nu cumva e necesar purgatoriul?

 

​