Scriu aceste rânduri, în momente de grea încercare pentru noi toți, gândindu-mă însă la profesori în mod special. Cred că nu numai mie îmi pare cît de importanți sunt profesorii în perioada aceasta în care activitatea copiilor de pe glob stă în capacitatea dascălilor de a-și face simțită prezența prin intermediul sistemelor online. Nu cred că spun mare lucru atunci când fac o paralelă strânsă între modul în care copiii vor ieși din această criză teribilă și capacitatea profesorilor de a intra chiar și prin intermediul unui ecran în viața lor.

Dar faptul care m-a făcut să scriu acest material este tocmai crima cumplită de acum mai bine de o săptămână din Paris, avându-l ca subiect pe profesorul de științe sociale, istorie, cultură civică și chiar, culmea, gândire critică. Profesorul acesta ucis de un membru al familiei unui copil musulman ce a transmis acasă că profesorul le-a arătat caricaturile din Charlie Hebdo, va rămâne pentru mine exemplul elocvent al nivelului importanței și riscului pe care cariera de dascăl le presupune în acest moment, în această Europă ajunsă la maturitate culturală și materială.

Acum, că e rândul să și spun sau explic ce vreau să spun cu titlul prezentat, am să subliniez următoarea mea credință profundă: dacă Europa de astăzi, matură, civilizată dar vulnerabilă nu va fi capabilă să-și transforme profesorii în parteneri, viitorul european arată sumbru. Asta deoarece înseamnă că nimeni nu va mai transmite valorile bătrânei Europe viitoarelor generații, nimeni nu va mai încerca să convingă copiii vitori cetățeni că acesta este un tărâm al libertăților, că nimeni nu va mai vorbi de democrație, libertate, egalitate, drepturi și stat de drept ca valori pe care Europa s-a construit.

Iar în varianta pesimistă în care copiii nu vor mai învăța și înțelege că prosperitatea, bunăstarea și fericirea au fost construite în termenii libertății, egalității și democrației, Europa nu va mai avea un viitor rezonabil.

Stăm astăzi în fața celei mai mari dileme cu care s-a confruntat Uniunea Europeană în istoria ei: ajutăm oameni de altă cultură și altă religie primindu-i între noi sau ridicăm garduri impenetrabile pentru a ne apăra valorile democratice și creștine care ne-au adus aici. Soluția există în a treia cale, transformarea profesorimii în parteneri ai Uniunii Europene, prin asumarea obligației de a transmite valorile acesteia noilor generații, căci altfel pare că dilema s-a oprit la prima variantă iar viitorul pare automat întunecat.

Să fiu în locul liderilor UE aș declara de azi profesorimea europeană patrimoniu cultural comun, aș subvenționa cu o sumă rezonabilă și egală pe întreg teritoriul UE salariile dascălilor, și aș aștepta de la ei parteneriat și loialitate în efortul de a educa noile generații în spiritul libertăților și valorilor europene…, căci viitor comun și fericit în altă variantă nu există.