Mai țineți minte bancul ăla de pe vremea comuniștilor referitor la soarta președinților? Anume, că ea era cumva comună tuturor și că sfârșeau cu toții prost? Ei, nu știu cum se face, dar dacă mă uit bine, bancul e chiar adevărat, iar de o vreme stau și mă întreb: configurează bancul realitatea, sau el e rezultatul unei anumite atitudini generalizate a românilor față de președinți, în speță, sau de foști șefi în general?  

Sentimentul meu vine din perspectiva pe care o realizez uitându-mă la foștii președinți ai unor partide. Vă miră dacă veți constata împreună cu mine că aproape niciunul nu mai e în partidul pe care l-a condus? Să zic de Ponta și Tăriceanu? Să mai zic de Băse sau de alte nenumărate nume ce nu-și mai găsesc locul în partidele pe care odată le-au condus? Nici Dragnea nu s-ar fi simțit bine în PSD după o obligatorie debarcare, pe el însă l-au scăpat instituțiile statului de rușinea de a trebui să fugă din partid!

Mă uit apoi la foștii președinți ai țării, și trecând peste exemplul veșnic anormal al lui Ion Iliescu, mă uit din nou la Băse care a reușit să încropească un alt partid sau al lui Constantinescu care nu a mai încropit nimic odată îngropat PNȚ-ul.

Râzând-plângând, glumind deloc, am să vă întreb acum dacă lucrul ăsta e firesc așa cum ne apare sau putem măcar deschide o idee referitoare la faptul că, de fapt, nu e firesc deloc și e în realitate o metehnă a noastră românească. Se numește pupincurism care creează chiar și la nivelul celui mai solid intelect complexe de superioritate ce devin de nesuportat pentru cei ce nu fac parte din curtea regală, aceștia simțind nevoia ulterior să se răzbune. Pupincuriștii ăștia sunt și ei de mai multe feluri, căci altfel ar trebui să dispară odată și odată, însă înafară de categoria celor ce își asumă plecarea regelui, avem și categoria pupincuristului ce-și schimbă obiectivul acțiunii. Ăștia sunt, de regulă, și cei mai mari contestatari și acuzatori ai foștilor președinți, ei trebuind într-un fel sau altul să-și creioneze un loc în noua conjunctură, și atunci măcar să iasă în evidență prin duritatea atacuriloe împotriva celor pe care până mai ieri îi adulau.

Cum-necum, suntem țara în care foștii președinți de partid nu-și găsesc un loc onorabil în partidul pe care odinioară l-au condus, și totodată țara în care 99% dintre noi nu avem nimic bun a spune despre foștii președinți ai țării. Cum ar fi să îi adulăm ca americanii și să cerem copiilor să le știe numele tuturor?

Dragii mei, într-o lume normală, președinții aceștia trebuie să ducă o viață cel puțin decentă, și tot într-o lume normală n-ar trebui să se bucure nimeni să îi vadă căzuți în șanț, cu pantalonii rupți în fund sau cu datorii la asociație. Vorbim însă de o lume normală, nu aceea în care FB-ul național exultă de glume referitoare la modalitățile în care Ion Iliescu învinge sau păcălește moartea. Macabre și de prost gust, să fim bine înțeleși.

În aceeași lume, cel ce i-a urmat lui Ion Iliescu, printr-o configurare de democrație absolută chiar dacă târzie, Emil Constantinescu, fost rector și profesor universitar al Universității din București, se trezește cu fondurile tăiate referitor la Institutul pe care l-a creat și propus spre finanțare cu legitimitatea unui universitar de prim rang și a unui președinte de țară. Fapt care, tot într-o țară normală, ar fi mai mult decât firesc, atâta timp cât relevanța științifică a unui astfel de demers nu poate fi evaluată de niște personaje politice fără pregătire necesară.

A rămas așadar Constantinescu fără institut, noroc că n-a cerut și Băsescu unul, că nici n-ar fi avut pentru ce, iar marii evaluatori și deontologi flutuă stindardul înfăptuirii dreptății prin întreruperea finanțării acelui institut.

Prieteni, cultul acesta al celor ce au fost nu poate fi valabil doar pentru morți, nu putem urî pe cei ce sunt, doar pentru că mai sunt în viață, și că o să îi iubim după ce o să moară. Nu ne putem bate joc de orice, ei au fost expresia opțiunilor noastre, iar renegarea și hulirea continuă a ceea ce a fost arată de fapt o lipsă majoră: incapacitatea de a ne împăca și de a asuma istoria proprie. Iar asta ne transformă în niște hamsteri care în timp ce aleargă în roata aia de se învârte continu, mai și scuipă pe margini. Dar scuipă exact locul pe care urmează să calce.