Că părea o lume suficientă sieși, ce la prima vedere nu dădea semne de slăbiciune, nici de oboseală, nicidecum de boală;

Ba mai mult, ne lăsase cu impresia că are îndeajuns pentru toți, trebuia numai să depunem mai mult efort;

Cu toate astea, era evident pentru oricine, se acumulau câteva tensiuni de care toată lumea se ferea să discute…;

Nu vorbeam destul de sufocarea planetei la acele ritmuri, nici de averile a mai puțin de 1% din populație care deținea cât restul omenirii la un loc, nici de dispersia incorectă a capitalismului..,

Și mai ales, mai ales, nu vorbeam niciunii despre un inerent, și deci necesar, „până unde și când?”,

Căci după o inexorabilă lege a lumii, tot ceea ce are un început- va avea obligatoriu și un sfârșit;

Iar în viteza nebună a lumii de până mai deunăzi, nu mai găseam niciunii timp să ne gândim, iar apoi să proiectăm, acel ceva ce trebuie să fie după;

Iar acest „după’’ va trebui să arate și el cumva, și pe cât posibil trebuie să fie acceptabil măcar;

Altfel, la ce ne-am mai efortat atât, vorbind într-una de modernizare, civilizare, spor continuu al nivelului de trai?;

Și atunci, apare cu evidență ceea ce ne lipsea până mai ieri: întoarcerea la cei deștepți, la cei ce știu, la cei ce pot proiecta:

Așa cum Platon a proiectat cetatea,

Aristotel a analizat gândirea,

Descartes a evidențiat puterea minții omenești,

Rousseau a preconizat societatea democratică,

Kant a gândit pacea eternă,

Hegel a intuit sistemul a ceea ce e necesar,

Marx a imaginat o utopie,

Kissinger a explicat rețeaua de putere globală,

Iar Fukuyama a arătat că nu mai urmează nimic!;

Ei bine, de atunci nimeni nu s-a mai întors către cei ce ar putea ști ce ar urma, căci toată lumea era ocupată cu acumularea;

Iar ei, cei ce ar putea ști, și-au văzut liniștiți de ale lor, căci ei sunt cei ce au de lucru întruna, plictiseala nefiindu-le cunoscută;

Plictiseala fiind ocupația spiritelor neridicate la nivelul de rațiune cunoscătoare și autoevaluatoare;

Iar acum, iată că am ajuns în locul acela de care ne-am ferit când am fi avut timp, ori pe care l-am uitat când aveam atâtea de făcut;

Și acum, unii trebuie să își ia inima în dinți, și să-i caute pe cei ce știu, căci la ei a fost întotdeauna direcția și rostul;

Numai noi ne-am putut închipui că am putea fără ei, adică fără direcție, și fără rost, întocmai ca o turmă sătulă, alergând după noi și noi satisfacții.

Lumii ce-am pierdut-o i-a lipsit conștiința posibilității întreruperii sale!