Gestul de a cere bani europenilor pentru a construi pușcării are o nuanță a lui.., înjositoare, decadentă, nevolnică!

Pot să cred că realitatea din teren, adică din pușcării, este cumplită. Dar există ceva în gestul acesta, de a cere bani Uniunii Europene pentru a construi pușcării, ce înseamnă o capitulare totală, o recunoaștere a neputinței absolute, o asumare a unui destin tragic și în același timp meschin.

Nu vreau să mă gândesc că ceea ce cerem înseamnă de fapt un acord de a realoca banii altor programe, altor investiții, pentru a-i dedica pușcăriilor.

Nu vreau să mă gândesc cum unii râd de noi acolo unde cererile acestea ajung!

Nu vreau să mă gândesc că cerința noastră înseamnă o recunoaștere intrinsecă a faptului că până acum ne-am jucat doar de-a justiția!

Vreau doar să mă gândesc la imfatuarea celor ce spuneau despre noi că suntem un popor de hoți și de bandiți! Atât de hoți, și atât de bandiți, încât nu ne mai încap pușcăriile, vorba poetului! De o să ajungem la urmă să stăm jumătate în pușcării, iar cealaltă jumătate să fie gardieni! Căci așa vor spune, exaltând!

Pe vremea când nu existau pușcării, am fi cerut biciuri? Dar un program european de finanțare al cătușelor nu ar fi posibil?

Trebuia să rămână în țară discuția aceasta! În țara în care redactarea unui denunț a ajuns subiect de olimpiadă!?!

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

85 + = 95